Nu stiu si nu vreau sa mai cred sau sa simt...Nu mai pot sa simt mirosul de parfum proaspat, intepator, incantator...

De ce sa iti vad chipul? de ce sa iti simt mirosul inainte de a te apropia de mine? De ce sa nu te vreau mai mult ca oricine...? De ce sa cred in sentiment? De ce sa te vad in calea-mi batatorita spre iad... spre locul in care nu o sa te am?
Tu nu ma ajuti? tu nu vrei sa ies din focul acesta mistuitor de suflete? tu ma uiti?... tu ai uitat deja de mine inainte sa plec?
Nu pot trai fara tine, nu pot... nu are rost...nu as stii de unde sa incep...
M-ai intrebat daca e clar, am zis ca da, am mintit... m-am ascuns... nimic nu e asa cum ar fi trebiut sa fie... nimic nu e adevar... si nimicul acesta e tot ce putem cere, tot ce am putea vrea, tot ce ai putea sa imi dai... mai mult decat as putea cere...
Nu ma poti uita, aruncat nu voi fi in inima focului ce ne arde sufletul... eu nu voi arde ..., eu voi trai alturi de tine, eu te voi simti cand ajungi langa cine nu vreau, eu voi plange fara sa simt nimic...
Nu mai pot, nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa mint, nu te mai vreau ca ce ai fost..., vrau sa ma recunosti... sa imi zici k nu mai ai chef de mine
De ce simt mirosul ei tot timpul? de ce nu m-ati uitat in camp... iti scriu ca sa nu ma uiti... sa stiu ca a trecut destul, sa ma inotrc la tine ca si cad as fi un pui, o draga amintire... fara a fi a mea...

tanjesc...

Tanjesc dupa tine, sulfeu-mi se zbate dupa atingerea ta, mor...incet...incet...mor...

De ce ma chinui? de ce imi agiti sufletul? de ce ma lasi si ma uiti? de ce pleci si ma lasi singur intre cunoscuti??
Te vreau langa mine! Vreau sa iti aud vocea in ureche si sa simt fiorul... vreau sa fi langa mine....

Tanjesc dupa adierea sufletului tau, tanjesc dupa ritmul inimii tale, mor dupa tine...si mor singur, uitat intre oameni, uitat intre cei ce nu ma inteleg, uitat de tine...pierdut in tine...

Vorbeste-mi, spune-mi ceva...cearta-ma...iubeste-ma...uita-ma, dar sa fie pentru totdeauna!

Cine e? nimeni, totul, nimic... e sufletul meu, e sperant... e viata...

Imi pare rau

Imi pare rau...te-am auzit spunand asta de atatea ori, dar nici astazi nu inteleg nimic! Imi pare rau, am spus asta de atatea ori, dar niciodata pana acum nu am crezut cu adevarat...

Ne pare rau...dar e prea tarziu...e mult prea tarziu...acum nu putem decat sa asteptam...si sa speram...

Astazi ai plecat, astazi m-ai abandonat si m-ai pierdut...da, m-ai pierdut pentru totdeauna... totul s-a terminat, sfarsitul ne-a ajuns din urma... nu mai pot face nimic sa te salvez, sa ne salvez defapt... e gata...

Nu mai putem crede in vorbe, nu mai putem crede in rugi, nu mai putem crede in zei, toti ne uita, toti ne lasa... asa vom muri...

Ai fost printesa mea, ai fost singurul om pe care l-am respecatat si l-am pretuit, ai fost totul... si nu mi-ai lasat nimic...doar regrete... doar tristete...doar nimic...

Cand toti ti s-au intors impotriva eu am fost alaturi de tine, cand toti te-au uitat eu mi-am aminti de tine, cand nimeni nu te-a mai vrut eu mi-am dat viata pentru a te vedea... dar era prea tarziu, acum e prea tarziu, acum sunt eu uitat, acum sunt eu pierdut, acum ... am fost condamnat la tine...

ceva frumos....

"...dimineata, nu stiu cat e ceasul, lumina patrunde usor in camera printre jaluzele si... iti lumineaza fata...raman mut, ai o fata de inger, parca chipul tau lumineaza ziua si nu soarele... si ma intreb cine esti?? cum ai ajuns langa mine?, tu?, nu exista cuvinte..."

Era un timp care a apus demult, era un timp in care nu ne deranja nimica, un timp desprins din povestile pe care nu le asculta nimeni, un timp cand noi chiar credeam in existenta fericirii...

Cati ani au trecut de atunici? Cati ani vor mai trece pana vom trai din nou asa? Nu conteaza atata timp cat pastram amintirile...cat inca stim ce insemna fericirea avem sansa sa o traim din nou...

Cine era ea? Era simbolul bucuriei, era frumosul transformat in real, era... Ea... Cine eram eu? eram nimeni, eram un om... eram fericit...

Visez si voi visa mereu la tine...iar tu...tu visezi si vei visa mereu la mine... Fericirea vine, voi simti din nou parfumul dupa care tanjesc, voi auzi din nou vocea care-mi face sufletul sa tremure, voi vedea din nou chipul ingerului care esti, voi stii si eu, un om nenorocit, ce inseamna sa traiesti...

Pana atunci...astept...dar stiu ca vei veni...pot astepta la infinit...vei veni...

O povestioara...

Un loc necunoscut, intr-un timp necunoscut, cu oameni de care nu a auzit nimeni...

Doi oameni stau de vorba, discuta despre ultimele eveniment care au atras atentia intregii lor civilizatii:
-"Cartea Sfanta" spune clar : "Un profet trimis din iad va vorbi oamenilor de pe muntele cel mai inalt!"
- Fi serios, asta e doar un alt bolnav pe care nu ar trebui sa il bage nimeni in seama. Cum poti sa il asculti? Vezi-ti tu de treaba ta si nu mai asculta toate prostiile!
- Zeii sa faca sa ai dreptate, daca nu...intr-adevar suntem blestemati...

Stand in picioare, pe un piedestal incropit din niste pietre, un individ care iti dadea o senzatie ciudata de agitatie striga catre cer cu glas ragusit... Nu se vede nimic din el, o mantie neagra i acopera trupul complet, in timp ce gluga mult prea mare nu lasa sa se vada chipul, este doar o urma din cineva ce murit cu mult timp in urma...si vorbeste, vorbeste tot timpul, fara pauza, fara sa se miste din pozitia-i nefireasca:

"Mana care a trecut prin inima-mi mi-a smuls sufletul si il tine prizonier in iezerul de foc din adancul iadului!! Veti vedea ca spun adevarul curand. Portile adancului se vor deschide si pustiul va arde pamantul! Si atunci voi, cei ce nu credeti, veti cadea la picioarele lui si veti cere indurare? Veti inghenunchea in fata stapanului mortii si ii veti aduce ofrande! Adevarul e spus acum si in inima voastra stiti asta! Veti vrea sa luptati pentru sufletele voastre in zadar, puterea lui e mai mare decat toata iubirea voastra pentru viata! Va veti indrepta privirile catre cer, dar nu il veti vedea de miile de aripi negre trimise din adanc sa va distruga! Blestemata va fi clipa in care calul sau de foc negru va alerga pe pamantul deja ars de pustiu!
Chipul durerii va privi din iezerul de foc la sfletele voastre arzand in focurile adancului! Ascultati si luati aminte, caci gura trimisului mortii graieste adevarul!!"

Si intr-adevar gura lui a spus adevarul... sarmanii blestemati ard si acum in adanc, pentru a satisface pofta de sange a stapanului mortii...

Viata...

Si viata asta de cacat
Imi vine sa-mi bag un glonte in cap.
Intunericul pe pleaope sa se aseze,
Si gustul mortii pe buze sa-l simt,
Dorinta mea suprema ar fi
Sa privesc moartea in ochi si sa zambesc!
Dar negura mortii in jur... o prevad,
Viitorul chiar nu mai vreau sa il vad!

Si viata asta chiar i de cacat,
Imi vine un glonte in cap sa imi bag,
Disperarea oamenilor eu sa o vad
Cand nici macar eu nu pot sa o vad!

Cine esti tu ce-ncerci sa ma ajuti?
O silueta-n noapte
Privesti de langa pat,
Esti o fantoma a noptii-ntunecata
Esti doar o umbra a ce as putea fi!
Te vad si totusi cand privesc
Dispari si simt ca-nnebunesc!
Ma uit... si totusi moartea esti,
Dar mie darul mortii nu mi-l daruiesti...

Ma uit si-ncerc sa zic adio vietii dragi
Dar tu tot inapoi ma tragi,
Incerc un pas macar sa fac
Si tu ca moartea-ucisa zaci
Si pata neagra ce te-nvaluie acum
E sangele mortii ce trebia sa ajunga pana acuma...

Zilele Nebunului - Gandurile

Imi tot vine in minte intrebarea asta si nu pot scapa de ea: Ce sa fac? Nu reusesc sa gasesc un raspuns sau o solutie sa ies din incalceala asta de intamplari, evenimente, povesti, ganduri...da mai ales gandurile, astea is cele mai rele...nu se opresc niciodata...
"Ce sa fac? Marea intrebare... Sa fac ce trebuie? sa fac ce cred ca e bine? sa fac ce simt ca ar trebui facut? sau... sa nu fac nimica? Si din nou gandurile... daca nu fac nimica si gresesc? ... dar daca fac ceva si gresesc? Sa spun ceva? Sa tac? tot timpu am tacut... sau mai bine zis am tacut cand nu trebuia... Ganduri nenorocite as vrea sa scap cumva de voi... sau macar sa imi ziceti ceva ce sa fac... hotarativa odata!!
Am putea raspunde usor la intrebarea asta imputita daca nu ar fi si gandurile, asta e sigur, da' niciodata nu o sa inceteze... gandurile ne mancanca din interior, ne macina, ne distrug sufletul... Da... ele ne fac oameni si totusi ele ne ucid incet incet ele omoara si ultima farama de om din noi... ce ciudat acea chestie care te face cumva te si distruge...
De ce nu pot lua o hotarare mai usor... de ce trebe sa ma gandesc tot timpu la daca e bine cum fac... de ce sa gandim tot timpu... mai bine faci ceva direct asa ar zice unii... dar aceia uita, uita ca si dupa ce fac ceea ce vor incep sa gandeasca din nou! Da gandurile revin, isi continua procesul de macinare al sufletului, isi continua incet incet actiunea lor de distrugere... ne pierdem sufletele... incetam sa mai fim oameni... si ele nu se opresc, apar mai departe... gandurile...gandurile...
Lasati-ma odata in pace!!!!!!!! Ahhhhh... mam saturat... nu mai vreau sa gandesc... nu mai vreau sa fiu om... fffhhhhhhhh... iesiti din capu meu odata! plecati! nu va mai vreau aici! ...
Gandurile, ucigasele... raspundeti-mi acum! ce sa fac..? daca nu ar fi gandurile... gandim prea mult...

Gandurile..."